Stiu…

stiu! am zambit fara de glas,
tu imi stateai mereu aproape,
ma inganai la orice pas
ma retrageam, usor atras,
cazut pe ape.
te incalzeam seara tarziu
si ne gandeam la soare,
la faptul ca el doar se stinge,
chiar si atunci cand ninge,
dar ca nu moare…
am ras apoi, fara privire,
cand ne uscam in ploi,
ne rusinam de dezgolire…
cuvinte de pe foi !
iar ma priveai cu jind,
intinsa pe hartie,
eu m-asezam fugind
s-astern cupe cand scriu
tu imi cereai saruturi
ca sa ramai tot vie,
iar eu iti ofeream
caci asta-i tot ce stiu !

Un comentariu

  1. Maia said,

    februarie 3, 2008 la 1:12 pm

    cred ca este prima poezie a carei valente le inteleg de la prima lecturare…mi-a placut enorm pentru ca este liniara si nu reprezinta mintea ta intortocheta decat in privinta muzei 🙂

    poezia nu moare daca are cititori fideli sau daca tu traiesti prin ea si te transpui in fiecare vers…asa sa fie oare?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: