Forme in culori

am adormit la un moment dat… cand timpul meu se scurgea incet, incet, clipele ma faceau din ce in ce mai atent si genele incercau sa se uneasca intr-un tot unitar. eram purtat pe drumuri necunoscute si pline de fericire. paseam deloc apasat si incercam sa imi cred ochii despre veridicitatea aspectelor secventiale pe care mi le desfasurau benevol. ma gaseam usor buimac si nu intelegeam cum de intreagul meu univers, lumea mea plina de miscare, este mai colorata ca niciodata.

eram intr-un spatiu nou, deschis si frumos ca un clar de luna. pentru prima data simteam ca nu trebuie sa mai caut perfectul si ca totul in jurul meu e implinit. mai implinit decat as fi dorit eu vreodata sa fie.

vedeam cerul deasupra, cu norii lui albi si pufosi ca acea scanteie din ochii tai cand sunt plini de bucurie. albastrul sau ma purta spre acele porti ale cunosterii pe care doar cu ingaduinta „celui ce nu ne vede” am putea sa le deschidem. mi se desfasurau in cale campii si vai, munti si oceane… culori nebanuite! si tot continuam sa merg…

printe pasi pierduti, culori si urme puternic conturate, o silueta grabita se croseta in zare. avea linii ferme, curbe frumos definite si ochi in marea carora isi gasea esenta soarele. frumuseatea sa nu putea fi exprimata in cuvinte. ar fi fost un lucru mult prea brutal sa incerci asa ceva.

distanta scadea continuu. buzele mele, desi mult departe de ea, se simteau parca atinse. ochii imi impietrisera si nu mai clipeau ca acea imagine sa nu se naruie. bratele-mi doreau sa se innoade si se simteau atrase ca de un magnet mult prea puternic. picioarele imi descriau un dans mult prea haotic si se topeau incet incet…

spatiul dintre noi nu mai exista… totul se comprimase sub apasarea mea flamanda. eram mult prea aproape, mult prea departe si fluctuam dorindu-mi un sarut. o simpla intrupare intr-un univers tacut…

insa… ca si cum perfectul meu se uita tot timpul in imperfect, am ajuns sa fiu iubit de soare… de soarele diminetii care abia rasarise in simtire si nu ma lasa sa ajung in absolut! simteam cum genele isi pierd unitatea, iar imaginea ei dispare exact cum a inceput. incet, incet, pierduta in culoare…

am regretat amarnic! grotescul univers in care tacmai ma trezisem il blestemam incercand sa il reneg… toate sperantele mele erau naruite, dar nu si zambetul. zambetul de pe fata care stia ca o sa ma poarte din nou in acel univers, in acea oaza de speranta… si poate din nou in bratele ei…

astept sa ma bantui la noapte !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: