Din nou, concluzii…

La primul pas prin vechi florar prăpastia-mi şopteşte

Să fiu din nou acelaşi zeu, cu tunet în privire.

Rămân uimit şi mut cum glasul, privirea mi-o opreşte

Asupra vechilor redute, cuprinse de uimire.

 

Mi-aduc aminte brusc şi tremur, de altă „altă dată”

Şi strang din dinţi să-ndur nevroza fatidicelor gânduri

Căci ciclic parcă eul meu, renaşte pentru fata,

Secătuit de tot de vlagă şi răstignit pe scânduri.

 

Îmi frig corneele cu totul şi varsă minerale,

Când mă gândesc să spulber iar covorul meu de fum

Ce-mi bate visele mărunte, cu planuri ireale

Şi-mi lasă cercul infinit, la margine de drum.

 

Ajuns în faţa judecăţii, privesc încă o şansă

Şi o intreb de-i rău sau bine, să croşetăm iluzii,

Să ne-ndreptăm cu trenul vieţii spre palida neşansă

Ca mai apoi, tot prin prăpăstii, să ne formăm concluzii.

Zambete ofilite

Se ofilesc grabitii ani trecand cascade-abrupte,
Caci ucigasul lor perfect ajunge sa uimeasca,
Ajunge sa inghete lacrimi, cu gust intens de iasca
Si lasa-n urma doar regretul iubirilor pierdute.

E negru pal in jur de-a pururi, cand pasii se unesc
Sub bolta grelelor carari batute de lumina,
Ce pun pe fetele sumare taciuni far’ de retina,
Caci triste’s diminetile cand ei, pierduti in jos privesc.

Prea monoton este tenebrul subsol de Bucuresti,
Ce parca uita calatorul in lipsa de culoare,
Cand zambetul deloc nu scoate bobocul sau, de floare,
Caci ne dorim zile mai bune… si lucruri nefiresti.

Nu ma lasa

Nu ma lasa in miez de noapte pe pasii lunii sa cobor
Cararile ce alta data le strabateam agale,
Destinul sa-mi recrosetez, in prea lacteea cale,
Ideile sa ma framante cu sunete ce-n umbra, tacute mor.

Nu ma lasa sa-mi completez nevoia cruda de schimbare
Caci fara griji si fara glas, cu patima, ma tot iubesc,
Nepasator, din cale-afara, privind in jur, firesc,
Astept din partea tuturor un scan nevinovat, pe codul meu de bare.

Dorinta

Desira-mi pulsul ce inunda intinsul meu plin de sudoare

Cand lunii ii priveam, pe spate, pastelul plin de licurici,

Doboara-mi buzele-nsetate si gandul care-mi moare

Si nu uita sa-mi tai suflarea cu mici saruturi, mici.


Ascunde-ma pe sub cuvinte ce pierd minutele din ceas

Cand trupul parca se-nfioara gasindu-te mult prea aproape

Aprinde-mi glumele naive cu simpatia ce-a ramas

Si lasa-ma sa ma hranesc, cu ochii tai albastri, tot peste ape.

Dor de vara

poate ca azi, poate ca ieri, sau poate-n alta saptamana
uitam plictisul din amiaza si ma-ndreptam catre apus
ca sa ajung sa-ti simt iubirea, sa ne topim de mana
si sa stropim cu multe vorbe, minutele ce-au curs.

aceeasi statie pustie, acelasi eu intarziat
pierdeam sau ocupam metroul ca sa ajung sa ma cobor
pe scaunul ce rece-asteapta sa il salut extaziat,
cand cu dorinta mea nespusa timpul doream sa il omor.

pierduta printre siluete, printre culori, sub repezi pasi,
imi cautai privirea fixa sa stii din nou de ce zambesti
si buzele noastre lipite, intr-un careu, perechi de asi
incununau dorinta vie ce dupa ore-o regasesti.

acolo ! ( in bratele tale )

Stiu…

iubirii noastre-am faurit altar in focul pasiunii
ca vorbele sa ni le cante, in ritm alert, firavul cord
si cu scantei in porti de suflet, ne-mbujoram ca junii
ce pierd carari prea prafuite, in parcuri, deacord.

in brate unul, amandoi, ne oglindeam destinul
pe spate, fara cer cu stele, ci doar tavan pustiu
si incercam in noaptea alba, dansand, sa facem plinul
cu vorbe dulci ca sa-ti inece amarul care-l stiu,

iubito !

Urme de sare

in crudul tau parfum excentric am ars fidel, in tremur
si buzele-mi parca gemeau calcate de fiori
caci amorteau firav sub suflu-ti, ca de viori,
ce ma-ncorda, in mute spasme, pe la femur.

ca un inel cu multe noduri te-nconjuram, cu tact,
cand imi slabeam din incordare prea inervata mana,
sub zambete, la colt de ochi, tot mineral se-aduna
gingasele urme de sare, stropind intensul act.

Unde

unde sunt fluturii ce-au fost imuni la tandrul tau polen
unde sunt eu cand stau si trec increzator in stele
unde erau acele ganduri cand ne-ascundeam de gen
unde e vantul ce-mi sufla in plete ca prin vele ?

unde esti tu cand eu ma pierd, busola sau compas
unde e harta mea cu rauri in puncte erogene
unde e mana mea cand bluza-ti nu stiu unde-a ramas
unde sunt clipele in care pierdeam in tine gene ?

unde… ?

Negru amar

de praf e plin umarul meu si ingerul ce-l port pe el
cand vant granulic imi tot umple in goluri de habar
si lacrimi, rauri, imi tot curg, etern zadar !
caci in eter am levitat, fara de zel.

in negura de ceas si pulberi am ingropat cuvantul
si am zdrobit cu gesturi crude al tau dezinteres
ce m-a facut sa ma revolt, nevralgic interes !
asa ca vreau sa iti vorbesc de-acum, ca si mormantul !

Fara de legi

stropind si ultimul suras cu fantezii desarte,
ce lasa buzelor petale unite in boboc,
ma cufundam, pierdut pe spate, printre esarfe
ce ma tinteau sub pasi marunti si rece toc.

pictam tavanul meu pe trupu-ti, cu albe stalactite
si sub efortul timpuriu uitam in urma ceasul
ce ne unea in multe practici, de legi oprite,
si sfere parca inegale, ca si compasul.

« Older entries