iulie 27, 2009 la 1:08 am (Cotidian efemer, Poezii)
Nu ma lasa in miez de noapte pe pasii lunii sa cobor
Cararile ce alta data le strabateam agale,
Destinul sa-mi recrosetez, in prea lacteea cale,
Ideile sa ma framante cu sunete ce-n umbra, tacute mor.
Nu ma lasa sa-mi completez nevoia cruda de schimbare
Caci fara griji si fara glas, cu patima, ma tot iubesc,
Nepasator, din cale-afara, privind in jur, firesc,
Astept din partea tuturor un scan nevinovat, pe codul meu de bare.
octombrie 20, 2008 la 11:14 am (Cotidian efemer, Poezii)
Tags: te iubesc
poate ca azi, poate ca ieri, sau poate-n alta saptamana
uitam plictisul din amiaza si ma-ndreptam catre apus
ca sa ajung sa-ti simt iubirea, sa ne topim de mana
si sa stropim cu multe vorbe, minutele ce-au curs.
aceeasi statie pustie, acelasi eu intarziat
pierdeam sau ocupam metroul ca sa ajung sa ma cobor
pe scaunul ce rece-asteapta sa il salut extaziat,
cand cu dorinta mea nespusa timpul doream sa il omor.
pierduta printre siluete, printre culori, sub repezi pasi,
imi cautai privirea fixa sa stii din nou de ce zambesti
si buzele noastre lipite, intr-un careu, perechi de asi
incununau dorinta vie ce dupa ore-o regasesti.
acolo ! ( in bratele tale )
februarie 14, 2008 la 1:22 pm (Cotidian efemer)
Tags: ramai cu bine
totul se petrece mult mai usor. noi suntem mult mai nepasatori si mai rupti de tot ce inseamna cotidian. nu ne dam seama poate de durerea celor ce au stat pe langa ei. nu luam in seama cat de mult planset e in inima lor si poate nici momentele de disperare pe care le traiesc. suntem foarte nepasatori tocmai din prisma faptului ca nu am avut niciodata prilejul sa le vorbim sau sa le cunoastem felul de-a fi. pentru noi sunt doar niste imagini puse pe sticla, niste intamplari tot mai des petrecute in ultima vreme si care parca nu se mai termina.
in aceste zile, cam tot ce mi-a inconjurat existenta a fost imaginea unui adolescent ucis intr-un mod brutal in miez de noapte. nu este ultimul si probabil nici primul insa imaginea sa nu mi-o pot scoate din cap. zeci, daca nu sute, de prieteni il plang, rudele traiesc cu disperare aceste clipe de agonie si tot ceea ce inseamna comunitate locala este de-a dreptul socata. nu a fost un necunoscut pentru cei din zona si implicit nici pentru mine. a fost poate una din putinele persoane care stia sa ii respecte pe cei din jur, indiferent de situatia si care in mod sigur se facea placut prin felul sau de-a fi.
azi este ultima lui zi pe acest pamant crud si necrutator. s-a dovedit inca odata ca nimic nu este cum ar trebui sa fie si mai ales ca viata nu e niciodata dreapta. sigur nu va fi uitat prea curand si va mai fi plans multa vreme. in speranta ca se va face lumina si in acest caz astept sa vad care va fi verdictul dreptatii !
daca unii sarbatoresc azi iubirea trupeasca si efemera, el sigur va sarbatori, acolo unde este, dragostea necontenita si perena caci fiecare dintre cunoscuti nu vor inceta sa i-o arate niciodata!
odihneste-te in pace prietene… de acum esti intr-o lume mult mai buna !
ianuarie 21, 2008 la 7:27 pm (Blogroll, Cotidian efemer)
Tags: calatorie, clipe, invocat, momente, plans, satisfactie, soare, timp
azi a fost din nou soare…
eram atat de obosit incat simteam cum totul in jurul meu e static, desi miscarile erau din cele mai alerte. am fost foarte incordat la un moment dat si, cu toate ca muzica imi rasuna puternic in urechi, soarele imi saruta din nou obrajii usor galbiori, mi-am adus aminte ca am mai pierdut odata timpul. l-am pierdut fara rost. mi-am amintit ca am stat zile in sir fara sa fac nimic, iar cand timpul ma strangea din ce in ce mai tare, am inceput sa ma cultiv. ca de fiecare data am fost in intarziere, in criza de momente secventiale desfasurate mult prea brutal, in criza de timp pot spune. am incercat sa alerg, sa ma dau peste cap, in speranta ca voi recupera ce am pierdut. nu am reusit niciodata acest lucru si nici nu cred ca voi avea satisfactia pe parcursul intregii mele calatorii terestre. m-am simtit dezamagit la un moment dat, dar am inteles ca el e singurul lucru care conteaza. e singurul lucru de care dispunem din plin si pe care il neglijam de cele mai multe ori. suntem constienti de existenta lui doar atunci cand i-am dat cu piciorul si nu il mai putem aduce inapoi. il plangem si il invocam de fiecare data doar doar ne va putea schimba in vreun fel conditia de trecatori pe acest pamant.
pana la urma el trece, noi il regretam, iar clipele trecute ne raman alaturi…
macar ele sa fie ceva de neregretat !
ianuarie 19, 2008 la 12:30 pm (Blogroll, Cotidian efemer)
Tags: aspiratii, bucurie, cai, drumuri, idei, regrete, scantei, vise
de acolo pot spune ca mi-am hranit eu visurile si nu am incetat sa sper niciun moment. am prins incredere in tot ce insemn eu si m-au prins ideile la fiecare treapta urcata. la fiecare treapta a vietii, cu fiecare caramida pe care am pus-o la temelia viitorului meu. am investit in mine asa cum nimeni nu a facut-o niciodata si m-am lasat de multe ori prada dorintei. in nebuna mea sete de afirmare am decis sa matur tot ce imi poate ingreuna urcusul, caci anevoios a fost oricum inca de la inceput. in tot acest traseu v-am intanit pe voi, acei copii plin de idei, de vise si aspiratii, pe care le-ati parasit imediat ce v-ati gasit remunerati. pentru unii dintre voi ma bucur, caci poate asta va este dat de sus, insa pentru o alta parte, pentru acei in ochii carora vedeam scantei si bucurie, pot spune cu regret ca simt un gust amar. mi-ar fi placut sa mergem cap la cap pe aceasta cale si sa ne bucuram impreuna de reusite. si… si chiar de neprevazutele alunecari. ar fi fost frumos sa privim lumea de pe acoperisul ei, in timp ce ne traiam implinirea. pacat insa! drumurile s-au despartit si-acum cutreieram pe cai paralele. pe cai pe care tangential le cunoastem, insa al caror traseu nu cred ca il mai putem innoda.
va veni o vreme cand intamplator ne vom intalni in orasul plin de aglomerari si ambuteiaje. probabil ne vom opri la o cafea si voi asculta plin de interes, foaia voastra de parcurs. as vrea sa ma puteti minuna cu scurte pasaje si poduri pasagere, iar bucuria sa mi-o-mpartasiti curgand. o sa uitam ne neputinte si regrete si-ntr-un final vom spune din nou ramas bun!
sper sa va mearga bine pe calea ce-ati ales !
ianuarie 14, 2008 la 6:49 pm (Cotidian efemer)
Tags: domn, ironie, iubit, luptator, primat, stres
cam asa ma gasesc in multe din situatiile pe care le infrunt zi de zi de. sunt o persoana iubita de cei din jur, de cei care ma cunosc, pana si de cei care nu ma cunosc si care sustin contrariul. sunt baiatu’ ala de la contoare, “domnul finut”, care stie sa vorbeasca frumos si sa lamureasca pe toata lumea. sunt tot ce fiecare la randul sau isi doreste. o persoana calma, cu zambetul pe buze si lipsita de orice inhibitii. sunt chiar si mai mult de atat! o persoana care iubeste precoce, inocenta si care nu ar incerca sa raneasca pe nimeni nici in cele mai extreme situatii.
si cu toate acestea ranesc! ranesc foarte multe persoane prin felul meu de a fi; pe cat de iubitor, pe atat de indiferent. vorbele mele dor! cinismul si caracterul flegmatic de asemenea, atat de mult incat uneori stau si ma gandesc daca tirul meu verbal nu se rasfrange si asupra mea. daca nu exagerez si daca nu fac exces de zel uneori?! ba fac! si cu toate acestea nu as vrea sa schimb nimic. probabil fara micile picanterii din vorbele mele, acesti carbuni puternic incinsi, fara ironia mea uzuala, unicitatea mi-ar fi stearsa. imaginea mi-ar fi cu totul alta si iubirea celor din jur nu m-ar mai atinge niciodata.
as incerca sa lupt pentru ea! si ea, ca o recompensa bine meritata, s-ar impotrivi intr-u totul ca eu sa o obtin in cele mai grele conditii. dar eu nu sunt asa, nu sunt un luptator si nici nu am de gand sa fiu. nu-mi place violenta si nici nu o folosesc foarte des. putinele momente in care o exercit sunt cele in care ma aflu intr-o stare de autoaparare. atunci cand integritatea mea poate fi atinsa si se poate abuza de ea! poate nici atunci nu as fi daca acest instinct primar nu mi-ar lua-o inainte. pana la urma cred ca sunt un primat inainte de toate…
ianuarie 2, 2008 la 4:50 pm (Cotidian efemer)
Tags: alb, cetate, fuga, fulgi de nea. asediu, goana, potop
vant puternic. directii naucitoare si fara de sens. pamant lovit incontinuu de sute de mii de bombe minuscule. toate armele artileriei impotriva sa. si cand te gandesti ca totul a inceput atat de linistit, de melancolic si plin e iubire…
ei coborau incet, exprimand iubire si lasand in urma lor momentele de geata. acum se intrupau intr-un dezghet total, in clipe fierbinti, intr-un viitor argilos si mult prea colorat. probabil tot avantul lor, tot acest dans melodic, il folosesc in semn de recunoastere al soldatilor demult cazuti. al fratilor lor, putini mai mari, care au purificat fiecare urma de namol, fiecare colt de gri, fiecare cuget uitat de vreme. un ultim act de invocare la sfarsitul unei perioade, inceputul unui an.
au fost ultimele momente de liniste, caci fara de glas, dansul lor, gratia de alta data, s-a transformat in fuga. intr-o goana continua dupa fiecare spatiu gol. o lupta fara ideal, mai mult un act de sinucidere premeditat. probabil au asteptat indelung acest pas, aceasta poarta prin care sa populeze din nou intreg cuprinsul si sa il transforme in imparatia lor. sa-l cucereasca fara motiv ca mai apoi sa il paraseasca, lasandu-l intr-un peisaj morbid si debusolant. un ultim asediu intr-o cetate lipsita de aparare.
stau si ma intreb cat vor mai sta printre noi soldatii? cum ne vor lasa in urma…?
sper ca macar de data acesta sederea lor sa fie pasnica si indelungata, iar la plecare sa ne sarute de ramas bun!
ianuarie 1, 2008 la 4:09 pm (Cotidian efemer)
Tags: actor, an, analiza, drum, implinire, masti, scena, vis
anul care tocmai a trecut pot spune ca l-am iubit in mod special. a fost anul in care am visat in realitate si realitatea era de fapt chiar visul meu. au fost momente pline de incordare, pline de rasfat, care au reusit sa dea o alta culoare perspectivelor mele. am invatat ca tot in jurul tau e fals si ca oricat de multa puritate ai incerca sa le oferi celor din jur va sfarsi si ea in acelasi cor al falsitatii. isi va pierde esenta usor, usor in spatele unor actori desavarsiti.
fiecare isi joaca rolul sau, mai bine, mai rau sau chiar mai multe deodata. eu sigur joc mai multe, fiindca teatrul viselor mele e liber, fara nicio limita. este teatrul in care scena nu-mi poate ingradi accesul la spectatori. este locul in care ma pot desfasura in voie si in care imi pot antrena arbitrul. mai toti avem unul, mai cinstit, mai putin cinstit, care primeste mita si care plagiaza deciziilor altor arbitri. dar e alegerea fiecaruia de a fi slab cu sau fara de inger.
eu am decis sa invat din toti pasii mei care tocmai au trecut. am pus totul intr-o balanta si nu m-am putut decide daca binele sau raul a primat, asa ca le-am luat pe toate ca atare. am ajuns sa fiu raspunzator pentru fiecare gest in parte pe care il fac, pentru fiecare privire aruncata intr-un moment nepotrivit, pentru orice sunet soptit melodios printre buze. acum nu cred ca ma mai pot uimi cu ceva si cu siguranta stiu care imi sunt tintele viitoare. cararea mea nu mai vegheaza drumuri paralele. a ajuns sa le loveasca tangential sau chiar sa se identifice cu unele dintre acestea. drumul pe care l-am ales nu este in niciun caz cel mai usor. el va fi presarat cu multe cioburi si pietre neslefuite, dar succesul va fi incununat de grandoare. prin el voi putea sa arat ca visul meu, nebun si inocent, iluzoriu si fara prea multi sorti de izbanda, va deveni realitate. increderea pe care o am in mine se va indrepta impotriva celor ce nu mi-au dat crezare si probabil aroganta mea nu va avea limite in acele momente.
pana atunci insa mai sunt cativa pasi de alergat si unele mici roluri de pus in scena. mai este un an la inceput de drum si o multime de asteptari care il ingradesc. mai este un scenariu gata terminat ce isi asteapta interpretarea….
la multi ani 2008… capat de drum inceput la fereastra!
promit ca pe scena ta voi fi mai bun!
decembrie 31, 2007 la 1:46 pm (Cotidian efemer)
Tags: absolut, armata, cuvinte, ideal, peren
este unul din viciile mele sa colectionez lucruri marunte, dar unice in felul lor. colectionez cuvinte mici si micute, puse cap la cap, care stiu ca la un moment dat vor creste mai mari decat efemerul cotidian. vor ajunge sa fie puterea gurilor ce le detin si probabil insolventa gandurilor exprimate fara pic de regret. se vor intrupa intr-un tot unitar si vor spulbera tot in cale. se vor asterne pe multe foi nemarginite si vor tatua un mesaj bine definit in mintile receptorilor.
se vor identifica usor, usor cu persoana mea. cu acel copil care se infrupta din ele cu o pofta nestapanita si care ajunsese sa le culeaga pe fiecare in parte ca pe un nepretuit diamant. invata cu fiecare pas o noua strategie pentru asediul final pe care il pregatea cu prisosinta. cauta in tot ce il inconjura un nou drum accidentat care sa il pregateasca si mai intens. exercitiile erau grele, insa reusitele ii aduceau mereu zambetul pe buze.
acel copil s-a maturizat acum. s-a imbracat in uniforma de gala si e gata sa loveasca tot ce i-ar putea sta in cale. asediul e deja pornit, insa artileria sa se intareste pe zi ce trece. sigur nu va ajunge sa detina niciodata armata perfecta, dar cu siguranta va incerca intotdeauna sa obtina acest lucru. acest vis suprem care il plaseaza pe el mai sus de orice obstacol pe care l-ar putea intalni. si cand va ajunge sa simta ca nimic nu-i ma poate sta in cale se va simti realizat. dar nu si implinit !
implinit va fi cand sutele sale de asedii, ce lovesc fara incetare blancul foii, vor capata cea din urma scanteie… scanteia perenitatii.
decembrie 30, 2007 la 1:08 am (Cotidian efemer)
Tags: agitatie, ceata, hypermarket, plictis, sfarsit de an
de cateva zile plictisul mi-a acaparat fiecare miscare. fiecare loc pe care l-as putea ocupa si mai presus de toate dorinta de a strabate fericit strazile.
agitatia a inceput din nou. oamenii alearga care mai de care mai dezordonat, mai lipsiti de coerenta in miscari si din ce in ce mai plini de carucioare si cosuri. minimarket, market, supermarket, hypermarket, magazine si magazinase… toate sunt pline ochi de nu poti arunca niciun ac in aceasta mare de suflete. pana si ceata de afara e in aceeasi nota cu aceasta agitatia, deasa si apasatoare.
sunt mai mult decat saturat de aceasta nervozitate mocnita si de toate privire mult prea agitate. m-am saturat de tot ce ma inconjoara, de sarbatori, de rafturi din ce in ce mai goale si de toate lucrurile inutile ce sunt cumparate fara rost. parca se asteapta sfarsitul lumii si totul trebuie folosit fara ocolis. tot ce imi ramane este sa imi gasesc un colt al meu, un mic loc pierdut de lume, in care pot privi linistit cerul. acel colt de cer peste care nu a cazut ceata si peste care imi va cadea privirea ca sa il umple din nou de fericire.
abia astept noul an, sesiunea pentru care nu am invatat nimic, zilele de munca… si probabil inca o zi in care voi mai adauga un an ! pana atunci o sa raman cu bine…
