Se ofilesc grabitii ani trecand cascade-abrupte,
Caci ucigasul lor perfect ajunge sa uimeasca,
Ajunge sa inghete lacrimi, cu gust intens de iasca
Si lasa-n urma doar regretul iubirilor pierdute.
E negru pal in jur de-a pururi, cand pasii se unesc
Sub bolta grelelor carari batute de lumina,
Ce pun pe fetele sumare taciuni far’ de retina,
Caci triste’s diminetile cand ei, pierduti in jos privesc.
Prea monoton este tenebrul subsol de Bucuresti,
Ce parca uita calatorul in lipsa de culoare,
Cand zambetul deloc nu scoate bobocul sau, de floare,
Caci ne dorim zile mai bune… si lucruri nefiresti.
