cam asa ma gasesc in multe din situatiile pe care le infrunt zi de zi de. sunt o persoana iubita de cei din jur, de cei care ma cunosc, pana si de cei care nu ma cunosc si care sustin contrariul. sunt baiatu’ ala de la contoare, “domnul finut”, care stie sa vorbeasca frumos si sa lamureasca pe toata lumea. sunt tot ce fiecare la randul sau isi doreste. o persoana calma, cu zambetul pe buze si lipsita de orice inhibitii. sunt chiar si mai mult de atat! o persoana care iubeste precoce, inocenta si care nu ar incerca sa raneasca pe nimeni nici in cele mai extreme situatii.
si cu toate acestea ranesc! ranesc foarte multe persoane prin felul meu de a fi; pe cat de iubitor, pe atat de indiferent. vorbele mele dor! cinismul si caracterul flegmatic de asemenea, atat de mult incat uneori stau si ma gandesc daca tirul meu verbal nu se rasfrange si asupra mea. daca nu exagerez si daca nu fac exces de zel uneori?! ba fac! si cu toate acestea nu as vrea sa schimb nimic. probabil fara micile picanterii din vorbele mele, acesti carbuni puternic incinsi, fara ironia mea uzuala, unicitatea mi-ar fi stearsa. imaginea mi-ar fi cu totul alta si iubirea celor din jur nu m-ar mai atinge niciodata.
as incerca sa lupt pentru ea! si ea, ca o recompensa bine meritata, s-ar impotrivi intr-u totul ca eu sa o obtin in cele mai grele conditii. dar eu nu sunt asa, nu sunt un luptator si nici nu am de gand sa fiu. nu-mi place violenta si nici nu o folosesc foarte des. putinele momente in care o exercit sunt cele in care ma aflu intr-o stare de autoaparare. atunci cand integritatea mea poate fi atinsa si se poate abuza de ea! poate nici atunci nu as fi daca acest instinct primar nu mi-ar lua-o inainte. pana la urma cred ca sunt un primat inainte de toate…
