ca un fir de gheata lama imi stopeaza lacrimarea,
raul camerei se pierde printre sutele de trepte.
rosul negurei adie, picurii imi seaca marea,
niciun cuget nu raspunde strigatelor prea inerte.
simt cum focul rosu-ngheatza in albastrul ce m-atinge,
albul cupei di-mprejuru-mi cade prada suferintei,
nestematele oglinzii se opresc etern, caci ninge.
un curaj din nebunie…plec din mediul fiintei!
rasarit a zis,
ianuarie 5, 2008 la 12:46 pm
Picurii imi seaca marea ( ce imagine socanta ar trebuie sa fie ) eleganta si livitatie in ambele strofe!
aimoe a zis,
ianuarie 5, 2008 la 5:56 pm
chiar este o imagine socanta. sunt picurii vietii care se scurg incet, incet in acest ultim act de curaj pe care viata asta nebuna l-ar putea primi.
rasarit a zis,
ianuarie 5, 2008 la 6:10 pm
ce bine suna – viata asta nebuna!!
ca sa fie si rima..
aimoe a zis,
ianuarie 5, 2008 la 6:18 pm
asa e
)