Scris printre randuri

eram calator pe o raza de soare pana sa te intalnesc si luciul tau cred ca m-a facut sa imi pierd directia…

am inceput sa te cunosc plimbandu-ma in lung si-n lat si-am observat ca la unul din capete curgeaua din tine propriile-mi idei, in siroiri neintrerupte, de parca dopul tau, prea mare in principiu, te-a facut sa dai pe langa.

imi zambeai uneori… imi atingeai soptit si foarte tandru rosul aprins al buzei mele reci si conectai acea cascada la mii de beculete ce ma dominau.

ne-am iubit o vreme, ca doua flori de primavara ce imparteaua aceeasi tulpina si m-am cutremurat atunci cand te-a gasit sfarsitul…

am jurat, sub clar de luna, sa te readuc la viata…si…nu uita ca am jurat

in zori imi voi aprinde becul ca sa te caut… in sfarsit !

paseam tacut, departe de urmele ce pasii-mi scriu pe bitumul puternic colorat, cu fiecare apasare. ma regaseam in tot ceea ce nu puteam sa vad, cu toate ca prin ochii mei, larg deschisi, treceau imagini infinite. te aveam alaturi, dar prezenta ta foarte palida parca imi era umbra, umbra gandurilor ascunse in acea cutie prafuita pe care credeam ca am pierdut-o demult pe undeva.

acum imi amintesc, daca stau bine sa ma gandesc, ca singurul lucru care imi poate elibera gandurile esti tu…sau mai exact cheia pe care ai promis ca o vei arunca foarte aproape de sufletul tau…

cred ca toata aceasta situatie ai creionat-o ca un batran strateg pentru a ma aduce mereu mai aproape de tine. oricat as incerca, oricat de tare as fugi tot nu m-as putea indeparta indeajuns de mult incat sa cred ca am scapat, ca am luat cu mine cutia gandurilor si ca nu va mai fii deschisa niciodata.

nu…eram un om slab, prea naiv, daca am crezut asta vreodata. niciodata nu voi putea scapa de imaginea ta, puternic intiparita in retina si de-a pururi; parca ai fii un perete artistic vopsit in cel mai pur si neinteles graff aruncat, acolo undeva, in stil de protest oniric pentru vorbele mele de alta data…

oricum, sa stii ca am gasit un remediu. de mult l-am gasit dar cred ca mi-a fost frica…mi-a fost frica sa te indepartez…

in curand vei fii si tu in cutia mea prafuita, vei fi acolo in intuneric si…cu toate ca iti voi lasa cheia sper sa nu gasesti niciodata acea raza de lumina care sa te aduca inapoi.

ieri am fost ce azi sigur nu voi putea fi. astazi e maine…stii, acel maine pe care il astepti cu nerabdare in clipele de plictis, in clipele in care ai da orice pt o urma, cat de mica, de culoare in viata ta…o culoare calda, plina de sunet si de dragoste…un curcubeu repaletat, fara urme de gri, negru, alb sau alte culori primare.

dar totusi albul – de multe ori mi-am pus intrebarea – sa fie oare ea acea culoare care defineste perfect viata pe care o vedem cu totii ?…cred ca se poate, nu de alta dar pe o imagine alba, in ansamblu, am putea adauga, fiecare in parte, fragmente de culori si oricat de mult am incerca tot va ramane un colt de alb, un punct poate si atunci esenta vietii nu isi va pierde culoarea…pana si destinatia sufletului, in groteasca sa incercare de a-si parasi gazda, tot alba pare a fi…

deci pana la urma cred ca albul s-a nascut pentru a fi colorat…dar cine l-a acoperit in totalitate ?